PARCURGEREA FORMALĂ A PROCEDURII ABREVIATE - CONDIȚII. CONSECINȚE. REMEDII.

REZUMAT

    Prezentul articol își propune să evidențieze importanța respectării condițiilor prealabile impuse de lege în vederea soluționării cererii de judecată în procedura simplificată, consecințele nerespectării acestor condiții, pârghiile procesuale pe care instanțele le au la dispoziție pentru a remedia încălcările specifice procedurii simplificate, dar și propuneri de lege ferenda venite în sprijinul eficientizării mecanismului de justiție negociată derulat în faza de judecată. 

    Analiza poartă inclusiv asupra deciziilor recente ale completurilor specializate din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție și urmărește clarificarea aspectelor legate de natura juridică a cererii de judecare în procedura simplificată, revocabilitatea condiționată a consimțământului, limitele probatorii ale cercetării judecătorești abreviate, precum și diligența de care instanța de fond trebuie să dea dovadă în parcurgerea condițiilor prealabile, privită prin prisma jurisprudenței recent cristalizate la nivelul curților de apel. 

    1. Condițiile procedurii abreviate.

    Cu titlu preliminar, precizăm că procedura recunoașterii învinuirii (procedura simplificată/abreviată) reprezintă amprenta conceptului de ”justiție negociată” asupra dreptului procesual român, beneficiind de o reglementare similară (ca scop) cu instituția acordului de recunoaștere a vinovăției, specifică fazei de urmărire penală. 

    Fiabilitatea procedurii rezidă în solicitarea neviciată formulată inițial de către inculpat, solicitare dublată, ulterior, de declarația de recunoaștere integrală furnizată în etapa ascultării acestuia de către instanța de judecată. Cu toate acestea, solicitarea inculpatului și declarația de recunoaștere integrală  sunt doar două dintre condițiile de validitate ale procedurii, cea de-a treia fiind reprezentată de aptitudinea instanței de a rezolva cauza doar în baza probatoriului administrat în faza de urmărire penală, iar  cea de-a patra de împrejurarea ca acțiunea penală să nu vizeze o infracțiune care se pedepsește cu detențiunea pe viață. 

    Prin urmare, pentru ca inculpatul să poată beneficia de prevederile procedurii abreviate în cauza sa trebuie verificate în prealabil trei condiții pozitive și una negativă. Sediul materiei în privința condițiilor procedurii abreviate îl găsim în cuprinsul dispozițiilor art. 349 alin. (2) C.p.p. și al dispozițiilor art. 374 alin. (4) C.p.p.

    În ceea ce privește prima condiție – solicitarea inculpatului de judecare în procedura simplificată – trebuie punctat că în practica instanțelor de judecată, de cele mai multe ori, nu întâlnim o solicitare propriu-zisă din partea inculpatului în sensul parcurgerii procedurii abreviate, ci mai degrabă, o acceptare, cu caracter mai mult sau mai puțin informat a acestei posibilități, în forma prezentată de către organul judiciar. 

    Acest aspect prezintă importanță întrucât, nu de puține ori, opțiunea exprimată de persoana în cauză are caracter superficial, neavând la bază o corectă și prealabilă informare în privința consecințelor parcurgerii procedurii abreviate. De altfel, solicitarea persoanei în cauză nu beneficiază de o reglementare separată, neavând vreo exigență de formă sau de fond și, prin urmare, nu obligă beneficiarul procedurii abreviate să se documenteze asupra tuturor consecințelor derivate din aceasta. 

    Cu toate acestea, chiar și în actuala configurație legislativă, instanța de judecată nu este scutită de verificarea împrejurărilor în care inculpatul formulează solicitarea de parcurgere a procedurii abreviate. Importanța verificărilor rezidă în evitarea posibilelor situații în care manifestarea de voință inculpatului are o finalitate diferită de cea a aflării adevărului în procesul penal și de clarificare a propriei situații juridice. Cu titlu exemplificativ, amintim situația în care, prin manifestarea de voință exprimată în sensul parcurgerii procedurii abreviate, inculpatul (din proprie inițiativă sau ca efect al unei acțiuni de constrângere) urmărește sau consimte la mușamalizarea altor fapte de natură penală sau la ascunderea participării altor persoane la faptele de natură penală care fac obiectul cauzei sau situația în care inculpatul neinformat, nu înțelege consecințele la care se expune prin alegerea judecății în formă abreviată. 

    Astfel, în lipsa unor verificări amănunțite din partea instanței, există riscul pronunțării unei soluții eronate prin raportare la împrejurările cauzei, care odată intrată sub autoritate de lucru judecat, are capacitatea de a afecta în mod nemijlocit și alte cauze construite în jurul aceleiași situații de fapt. 

    În ceea ce privește cea de-a doua condiție – recunoașterea integrală a faptelor reținute în sarcina inculpatului – menționăm că anterior pronunțării asupra cererii de judecare în procedură abreviată, instanța are obligația de a-l asculta pe inculpat pentru a se convinge de caracterul neviciat al manifestării de voință exprimate de către acesta. 

    Pe această cale, subliniem că este imperios ca ascultarea să aibă caracter detaliat și să urmărească lămurirea completă a aspectelor inerente laturii obiective și ale laturii subiective specifice faptei care face obiectul recunoașterii.

    Elocvente în acest sens sunt considerentele Deciziei R.I.L. nr. 4/2019 a Î.C.C.J, conform cărora: "pentru aplicarea dispoziţiilor privind procedura abreviată, persoana trimisă în judecată trebuie să adopte o atitudine de recunoaştere integrală şi necondiţionată a învinuirii, adică atât a faptelor în materialitatea lor, sub toate componentele ce alcătuiesc latura obiectivă, cât şi din punctul de vedere al împrejurărilor de natură subiectivă care au stat la baza săvârşirii actului de conduită imputat, instanţa având obligaţia legală de a verifica manifestarea de voinţă a inculpatului din perspectiva ambelor aspecte menţionate, ce acoperă integral elementele de ordin constitutiv ale acuzaţiei formulate (ale învinuirii), şi de a admite cererea de parcurgere a judecăţii simplificate numai în situaţia în care acestea sunt recunoscute în totalitate. Cu alte cuvinte, în ipoteza în care inculpatul acceptă comiterea faptei în materialitatea ei, în circumstanţele descrise în cuprinsul rechizitoriului sau, după caz, al încheierii date în conformitate cu art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, însă nu manifestă acelaşi comportament procesual şi cu privire la forma de vinovăţie reţinută în actul de acuzare, exigenţele aplicării procedurii în cazul recunoaşterii învinuirii nu sunt îndeplinite, iar solicitarea de judecare în această variantă simplificată trebuie respinsă de instanţă pentru neîntrunirea condiţiei de admisibilitate prevăzute de art. 349 alin. (2) teza a II-a şi art. 374 alin. (4) teza finală din acelaşi cod." 

    Cu toate acestea, reținem că de cele mai multe ori, instanțele de judecată optează pentru parcurgerea cu celeritate a etapei ascultării inculpatului, aspect care afectează fiabilitatea manifestării de voință și generează riscul ca la momentul dezbaterilor pe fond să producă inclusiv concluzii care urmăresc pronunțarea unor soluții incompatibile cu procedura abreviată. 

În sensul celor arătate mai sus, într-o recentă decizie de speță, s-au reținut următoarele: "Constată că, la termenul de judecată din data de 3.XI.2016, inculpatul X a arătat că optează pentru procedura simplificată, iar instanța de fond a procedat la audierea sa, însă într-un mod sumar și, prin urmare, insuficient, pentru a putea fi verificată opțiunea sa.

    (..)după audierea superficială și lapidară a inculpatului X., care nu a făcut nicio referire la situația de fapt, același inculpat, în dezbatere, a solicitat achitarea sa, în temeiul art. 16 alin. 1 lit. b, teza neprecizată C.p.p. pentru infracțiunea de (..) susținere peste care instanța de fond a trecut într-un mod inadmisibil, în graba sa de a-l condamna, până când acesta să mai ajungă să declare, în mod expres că, în cele din urmă, alege procedura comună, asemenea celorlalți coinculpați. Prin urmare, Curtea constată că, deși poziția procesuală a inculpatului a fost extrem de echivocă, instanța de fond nu a avut intenția de a lămuri, printr-o audiere detaliată și completă, dacă inculpatul recunoaște, într-adevăr, situația de fapt, așa cum a fost descrisă prin rechizitoriu, și dacă își însușește, în mod neîndoielnic, probele administrate la urmărirea penală, fără a mai produce alte probe pe situația de fapt."

    În ceea ce privește cea de-a treia condiție – aptitudinea de soluționare a cauzei în baza probelor administrate în faza de urmărire penală – trebuie precizat că anterior soluționării cererii de judecare în procedura simplificată, instanța de judecată are obligația de a efectua o analiză preliminară a probatoriului administrat în prima fază a procesului penal, pentru a verifica dacă acestea au capacitatea informativă de a susține, sine die, o soluție în cauza dedusă judecății. 

    În realizarea acestui demers, instanța trebuie să efectueze o analiză globală a probelor (atât de ordin cantitativ cât și de ordin calitativ). În măsura în care identifică lacune probatorii (în sensul art. 16 alin. (1) lit. c C.p.p.) sau trage concluzia că materialul probator existent susține ipoteza inexistenței formei de vinovăție prevăzute de lege (art. 16 alin. (1) lit. b teza a II-a C.p.p.) instanța are obligația ca în temeiul art. 375 alin. (3) C.p.p. să dispună respingerea cererii de judecare în procedura simplificată și să înceapă cercetarea judecătorească de drept comun.

    Obligația incumbă instanței de judecată în considerarea dispozițiilor art. 349 alin. (2) C.p.p. și ale dispozițiilor art. 396 alin. (10) C.p.p. - în interpretarea conferită prin Decizia R.I.L. nr. 4/2019 a Î.C.C.J, potrivit căreia: "În interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, în ipoteza în care instanța a admis cererea inculpatului de judecare în procedura simplificată a recunoașterii învinuirii, iar cauza a fost judecată potrivit acestei proceduri, nu este posibilă pronunțarea unei hotărâri de achitare întemeiată pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b teza a II-a și lit. c din Codul de procedură penală". 

    Prin urmare, în opinia noastră, în măsura în care instanța, în urma analizei probatoriului existent la dosar, identifică date care conturează o soluție de achitare întemeiată pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b teza a II-a sau lit. c C.p.p., are obligația de a respinge cererea de judecare în procedura abreviată, conform dispozițiilor art. 349 alin. (2) C.p.p. Cu toate acestea, chiar și în ipoteza respingerii cererii, dacă la momentul deliberării instanța se va orienta către o soluție de condamnare, aceasta urmează să aplice inculpatului beneficiul reducerii limitelor de pedeapsă, în măsura în care reține aceeași situație de fapt ca cea recunoscută cu prilejul ascultării, în acord cu dispozițiile art. 396 alin. (10) C.p.p. 

    Această concluzie derivă din cuprinsul art. 349 alin. (2) C.p.p. care permite instanței să soluționeze cauza în procedura abreviată numai în măsura în care "apreciază că probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei".

    Interpretarea contrară este în măsură să înfrângă principiul aflării adevărului în cauza dedusă soluționării și în mod evident, acționează în detrimentul inculpatului. Astfel, dacă în urma analizei probatoriului existent la dosar, instanța întrevede o soluție de achitare bazată pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b teza a II-a sau lit. c C.p.p., este evident că în măsura admiterii cererii de judecare în procedura abreviată nu poate pronunța una dintre cele două soluții amintite, limitele fiind trasate prin Decizia R.I.L nr. 4/2019 a Î.C.C.J. 

    Prin urmare, în măsura în care nu există alte temeiuri de achitare/ încetare a procesului penal, instanța va fi obligată să pronunțe o soluție de condamnare fundamentată exclusiv pe aspectele relevate cu prilejul ascultării inculpatului. 

    Nota bene, în acest context este necesar a fi făcută cuvenita distincție între ascultare (în înțelesul dispozițiilor art. 375 alin. (1) C.p.p.) - care are natura juridică de condiție prealabilă, uzitată exclusiv în vederea stabilirii naturii cercetării judecătorești care va fi efectuată în cauză și audiere - care are loc în etapa cercetării judecătorești, având natura juridică de procedeu probatoriu. 

    Astfel, în măsura în care instanța de judecată ignoră ipotezele care pot conduce la pronunțarea uneia dintre soluțiile de achitare evidențiate supra și admite cererea de judecare în procedura simplificată, va fi nevoită să ofere valoare probatorie declarației date de către inculpat anterior deschiderii etapei cercetării judecătorești, în procedura ascultării și să pronunțe o soluție de condamnare prin încălcarea obligației de aflare a adevărului și de soluționare a cauzei doar în baza probelor administrate în prima fază a procesului penal, conform dispozițiilor art. 5 C.p.p. și art. 349 alin. (2) C.p.p. 

În susținerea celor evocate anterior, într-o recentă decizie de speță, s-au reținut următoarele: "Mai departe, procedând de aceeași manieră formală, instanța de fond nu a realizat o analiză efectivă a probatoriului administrat la urmărirea penală, pentru a stabili, astfel, vinovăția inculpatului cu privire la fiecare din faptele reținute în sarcina sa. (..) Aplicarea procedurii simplificate nu-l exonerează pe judecător de operațiunea obligatorie de examinare a probelor, atributul cel mai important al instanței de judecată. Acesta înseamnă că inculpatul nu a beneficiat de o judecată efectivă și că primul grad de jurisdicție a fost epuizat în mod formal. În aceste condiții Curtea constată că instanța de fond i-a încălcat inculpatului dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din C.E.D.O., care presupune dreptul inculpatului de a fi judecat în mod echitabil și public, de către o instanță imparțială, care va hotărî asupra temeiniciei oricărei acuzații îndreptată împotriva sa". 

    În ceea ce privește cea de-a patra condiție – acțiunea penală să nu vizeze o infracțiune care se pedepsește cu detențiunea pe viață –  într-o primă fază, instanța are obligația de a verifica dacă tiparul de incriminare fixat de către procuror în cuprinsul actului de sesizare vizează o infracțiune a cărei pedeapsă prevăzută de lege este detențiunea pe viață. În măsura în care această ipoteză se verifică, instanța are obligația de a respinge cererea de judecare în procedura simplificată și de a proceda la efectuarea cercetării judecătorești de drept comun.

    Cu titlu preliminar, ne întrebăm dacă dispozițiile art. 349 alin. (2) C.p.p. și art. 374 alin. (4) C.p.p. îndeplinesc rigorile de constituționalitate desprinse din dispozițiile art. 16 ale Legii fundamentale, în condițiile în care nu permit inculpatului trimis în judecată pentru o infracțiune care se pedepsește cu detențiunea pe viață (n.n. în cvasitotalitatea cazurilor, alternativ cu pedeapsa închisorii) să beneficieze de prevederile procedurii abreviate. 

    Astfel, chiar în măsura în care inculpatul dă dovadă de o atitudine sinceră și colaborează cu organele judiciare în scopul aflării adevărului (fapt care conferă instanței posibilitatea să se orienteze către pedeapsa închisorii în detrimentul pedepsei detențiunii pe viață), acesta nu poate beneficia de dispozițiile procedurii abreviate, aspect care, cel puțin în aparență, creează premisele inegalității de tratament.  

    Mai mult decât atât, în actuala configurație procesual penală, instanța nu este ținută de încadrarea juridică stabilită de procuror prin rechizitoriu, motiv pentru care ne întrebăm cum ar trebui abordată situația în care cererea inculpatului de judecare în procedură simplificată este respinsă (pe motiv că acțiunea penală vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiunea pe viață), iar la un moment ulterior, instanța de judecată dispune schimbarea încadrării juridice într-o infracțiune pentru care legea prevede doar pedeapsa închisorii. 

    Până la modificarea actualului cadru legal, apreciem că instanța de judecată este obligată să ia act de manifestarea de voință a inculpatului (chiar și în situația în care este vizată o infracțiune pedepsită cu detențiunea pe viață), să respingă cererea de judecare a cauzei în procedura abreviată, iar în măsura în care, fie se orientează către pedeapsa închisorii, fie schimbă încadrarea juridică a faptei dintr-o infracțiune pedepsită cu detențiunea pe viață într-o infracțiune pedepsită cu închisoarea, să aplice beneficiul prevăzut de dispozițiile art. 396 alin. (10) C.p.p. în măsura în care reține aceeași situație de fapt ca cea recunoscută de către inculpat cu prilejul ascultării. 

    În continuare, un alt aspect care ridică probleme de aplicare a instituției procedurii simplificate îl reprezintă momentul definitivării încadrării juridice a faptei/faptelor deduse judecății. Aspectul prezintă relevanță întrucât, deși recunoașterea inculpatului se circumscrie faptelor reținute în sarcina sa, procesul penal are capacitatea de a lua o turnură drastică în ceea ce privește situația acestuia, în măsura schimbării încadrării juridice.

    Prin urmare, ar fi absurdă concluzia potrivit căreia inculpatul nu are în vedere inclusiv încadrarea juridică reținută în actul de sesizare (și limitele de pedeapsă determinate de respectiva încadrare juridică) la momentul alegerii strategiei de urmat în faza de judecată. 

    Astfel, ne putem imagina situația în care, confirmând în prealabil starea de fapt reținută în rechizitoriu, inculpatul poate fi surprins în etapa cercetării judecătorești fie de schimbarea încadrării juridice din infracțiunea care face obiectul actului de sesizare într-o infracțiune cu limite de pedeapsă mai mari (la care evident, inculpatul nu ar fi achiesat prin parcurgerea procedurii abreviate), fie de schimbarea încadrării juridice prin reținerea unei stări de recidivă, fie chiar de schimbarea încadrării juridice într-o infracțiune care nu poate face obiectul procedurii abreviate. În oricare dintre situațiile expuse anterior, importanță prezintă faptul că la dosarul cauzei rămâne o declarație detaliată prin care inculpatul confirmă total și necondiționat situația de fapt expusă prin actul de sesizare, procedând cu acest prilej la o veritabilă autoincriminare. Astfel, cu toate că distincția dintre ascultare și audiere a fost detaliată supra (din perspectiva noastră, declarația inculpatului din această procedură neavând natura juridică de mijloc de probă în sensul art. 97 alin. (2) lit. a C.p.p.) nu putem face abstracție de faptul că respectiva declarație are aptitudinea de a afecta forul interior al judecătorului învestit cu soluționarea cauzei și pe cale de consecință, de a afecta în mod nemijlocit prezumția de nevinovăție garantată inculpatului.   

    De lege ferenda, strict în ceea ce privește momentul definitivării încadrării juridice, considerăm că legiuitorul ar trebui să se orienteze către formula consacrată de dispozițiile instituției acordului de recunoaștere a vinovăției. În acest sens, apreciem oportun ca încadrarea juridică să fie stabilită (exclusiv în vederea perfectării actului de justiție negociată) anterior etapei ascultării inculpatului.  

    În configurația expusă anterior, inculpatul ar avea posibilitatea evaluării detaliate a efectelor parcurgerii procedurii abreviate și ar putea aprecia dacă, în final, urmarea unei astfel de proceduri comprimate ar satisface interesele sale procesuale din perspectiva rezultatului prefigurat. Cu toate acestea, în vederea garantării dreptului la un proces echitabil, soluția propusă supra ar urma să fie limitată la cauzele în care inculpatul  își definitivează opțiunea procesuală în sensul parcurgerii procedurii abreviate. 

    În caz contrar, în situația în care ulterior stabilirii încadrării juridice în vederea perfectării actului de justiție negociată, inculpatul nu ar mai opta pentru cercetarea judecătorească abreviată, încadrarea juridică ar fi definitivată în cadrul procedurii de drept comun, în acord cu dispozițiile art. 386 C.p.p. (în configurația stabilită prin Decizia C.C.R. nr. 250/2019 , respectiv ”printr-o hotărâre judecătorească care nu soluționează fondul cauzei”).

    2. Consecințele nerespectării condițiilor procedurii abreviate și remediile în caz de nerespectare a condițiilor procedurii abreviate.

    Oarecum ușor de anticipat, nerespectarea condițiilor procedurii abreviate poate produce consecințe drastice în privința inculpatului, în condițiile în care cvasitotalitatea cauzelor judecate în această procedură se finalizează cu soluții de condamnare. 

    Realitatea practică demonstrează pe de o parte, că inculpații nu sunt suficient de bine informați în momentul în care optează pentru parcurgerea procedurii simplificate, iar pe de altă parte, că instanțele parcurg în mod formal condițiile impuse de lege în vederea judecării cauzelor în procedura simplificată. Consecințele acestor derapaje procesuale (imputabile în egală măsură ambilor participanți în procesul penal) se manifestă ulterior – fie în fața instanței de fond, fie direct în fața instanței de apel – de regulă, printr-o încercare a inculpatului de retractare sau de condiționare a consimțământului anterior exprimat. 

    În atare situații se pune problema dacă eludarea condițiilor prealabile își găsește remediile în actualul cadru legislativ și care este modalitatea în care acestea pot fi activate în vederea redobândirii garanțiilor oferite de dreptul la un proces echitabil recunoscut pe cale convențională inculpatului. Prin urmare, trebuie precizat că până în prezent s-a reușit identificarea a două remedii efective pentru situațiile enunțate anterior, unul aplicabil în interiorul procedurii derulate în fața instanței de fond, iar altul specific judecății în apel. 

    2.1. Remediul incident în fața instanței de fond.

    Indiferent de autorul derapajului procesual, remediul incident în faza de judecată în primă instanță constă în revenirea asupra încheierii prin care s-a dispus admiterea cererii de judecare în procedura simplificată, în sensul respingerii cererii formulate de către inculpat și a începerii cercetării judecătorești de drept comun. 

    Remediul expus derivă din însuși caracterul preparatoriu al încheierii de ședință prin care se dispune admiterea cererii de judecare a cauzei în procedura simplificată, instanța având deplină libertate în a reveni la o cercetare judecătorească de drept comun, în măsura în care constată, post factum, anumite nereguli în privința condițiilor prealabile. 

    Comportamentul contrar al organului judiciar, materializat, de regulă, în constatarea caracterului irevocabil (ireversibil) al consimțământului exprimat în vederea parcurgerii procedurii abreviate conduce la încălcarea nemijlocită a dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta îi este garantat inculpatului. 

    În acest sens, într-o decizie de speță, instanța de fond și-a motivat hotărârea de condamnare invocând caracterul ireversibil al recunoașterii învinuirii, în condițiile existenței unui consimțământ "valabil exprimat", precizând totodată că această concluzie se desprinde din cuprinsul Deciziei RIL 5/2017 a ÎCCJ. 

    Față de raționamentul expus în respectiva hotărâre se impun a fi făcute o serie de precizări.

    Decizia RIL nr. 5/2017 a ÎCCJ urmărește interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 485 alin. (1) lit. b) teza I C.p.p., în sensul de a se stabili dacă retragerea de către inculpat, în fața instanței de judecată, a consimțământului valabil exprimat în cursul urmăririi penale, în condițiile art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, constituie temei pentru respingerea acordului de recunoaștere a vinovăției. 

    Într-adevăr, prin decizia indicată se reține caracterul irevocabil al consimțământului valabil exprimat de inculpat în momentul încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției, instituție aflată, după cum am precizat anterior, în oglindă cu instituția recunoașterii învinuirii (n.n. de unde și interpretarea a pari utilizată de către instanța de fond în speța supusă analizei).

    Cu toate acestea, trebuie subliniat că instanța de fond a omis două aspecte esențiale în momentul în care a procedat la aplicarea prin analogie a deciziei de interpretare indicate. 

    Primul se referă la necesitatea existenței unui consimțământ ”valabil exprimat” de către inculpatul care face subiectul acordului de recunoaștere a vinovăției. În acest context, trebuie precizat că în speța supusă analizei, inculpatul a revenit asupra consimțământului exprimat în fața instanței de fond, anterior pronunțării unei hotărâri în cauză. Retractarea consimțământului s-a produs în condițiile în care, pe tot parcursul fazei de urmărire penală, inculpatul a recunoscut situația de fapt reținută de procuror, însă nu și-a însușit forma de vinovăție specifică infracțiunii cercetate. Împrejurările nu au putut fi lămurite nici în faza de judecată, întrucât la momentul ascultării inculpatului, instanța de fond nu a avut intenția și nici posibilitatea de a clarifica împrejurările inerente laturii subiective ale infracțiunii deduse judecății, întrucât nu a procedat la studierea mijloacelor de probă existente la dosar. Prin urmare, în acest caz nu se poate vorbi despre existența unui consimțământ "valabil exprimat" de către inculpat.

    Cel de-al doilea aspect se referă la posibilitatea de retractare a consimțământului exprimat de inculpat, în măsura în care retractarea operează în interiorul aceleiași faze procesuale, indiferent dacă ne aflăm în prezența unui consimțământ valabil sau viciat (revocabilitate condiționată). 

    Concluzia reiese tot din considerentele Deciziei RIL nr. 5/2017 a ÎCCJ conform cărora ”art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, care prevede condiția de valabilitate a acordului (declarația expresă a inculpatului prin care recunoaște comiterea faptei și acceptă încadrarea juridică), se interpretează în sensul că, până la încheierea procedurii justiției negociată în faza urmăririi penale, inculpatul poate reveni asupra consimţământului”. 

    Astfel, o corectă aplicare mutatis mutandis a prezentei decizii impune recunoașterea dreptului inculpatului de a reveni asupra consimțământului exprimat în vederea judecării cauzei în procedura abreviată până la închiderea etapei dezbaterilor în fața instanței de fond. Cu atât mai mult s-ar fi impus recunoașterea acestui drept în speța supusă analizei, în condițiile inexistenței unui consimțământ valabil exprimat.

    În final, reiterăm faptul că, într-o atare situație (dar și în ipoteza nerespectării altor condiții prealabile) instanța are posibilitatea de a reveni asupra încheierii prin care dispune începerea cercetării judecătorești abreviate și de a dispune efectuarea cercetării judecătorești de drept comun. 

    2.2. Remediul incident în fața instanței de apel.

     În continuare, în ceea ce privește remediul incident în fața instanței de control ierarhic, apreciem că singura soluție echitabilă constă în desființarea sentinței viciate și dispunerea rejudecării cauzei de către instanța de fond, în considerarea dispozițiilor art. 421 pct. 2 lit. b) C.p.p. cu aplicarea art. 6 parag. 1 și parag. 3 lit. a) și c) din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (în continuare Convenția) precum și a art. 2 parag. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție. 

    Cu toate că nu ne aflăm pe tiparul de casare prevăzut în mod expres de dispozițiile art. 421 pct. 2 lit. b C.p.p. (în sensul identificării unui viciu inerent procedurii de citare sau a unui caz de nulitate absolută), remediul identificat a fost însușit de instanțele naționale și a fost consolidat printr-o serie de hotărâri definitive temeinic motivate de către instanțele de apel.

    Astfel, într-o primă decizie de speță, s-a reținut că "efectul devolutiv nu poate fi înţeles ca o administrare a întregului material probator şi deci, ca o efectuare a întregii cercetări judecătoreşti de către instanţa de apel, căci aceasta din urmă este una de control judiciar, neputând suplini lipsa cercetării judecătoreşti în primă instanţă. (..)Realizarea în apel a întregii cercetări judecătoreşti, ar răpi inculpaţilor şi părţilor vătămate, un grad de jurisdicţie şi le-ar afecta în mod grav dreptul la apărare, câtă vreme ei nu ar mai avea la dispoziţie nicio cale de atac, decizia Curţii fiind definitivă. Trimiterea cauzei spre rejudecare se impune şi în baza art. 2 paragraf 1 din Protocolul nr. 7 adiţional la CEDO , care garantează oricărui acuzat şi părţi vătămate dreptul la o dublă jurisdicţie în materie penală".

    Într-o altă decizie de speță se precizează următoarele: "Prin urmare, cu toate că dispozițiile art. 421, punctul 2 litera b din Codul de procedură penală nu prevăd soluția desființării cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță de fond decât în cazurile nelegalei citări a unei părți sau de nulitate absolută, Curtea apreciază că într-un asemenea caz, unica măsură procedurală reparatorie constă în trimiterea la fond, pentru a se lămuri, într-un mod ferm, opțiunea procedurală a inculpatului și pentru ca probele să fie examinate".

    În cea de-a treia decizie de speță identificată, "Curtea apreciază că această situaţie coroborată cu nemotivarea hotărârii creează o restrângere disproporţionată a dreptului la un proces echitabil producând efecte similare cu neefectuarea cercetării judecătoreşti, care nu poate fi compensată prin administrarea probatoriului cu respectarea principiului nemijlocirii doar în calea de atac a apelului. Pentru aceste considerente, în baza art. 421 pct. (2) lit. b) Cod procedură penală, art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale Curtea va admite apelul declarat de inculpatul K împotriva sentinţei penale nr. 126 din 17 august 2015 pronunţate de Tribunalul Bihor în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXX"

    Nu în ultimul rând, trebuie amintită decizia pronunțată ca urmare a apelului formulat în cauza prezentată cu titlu exemplificativ în cadrul Subsecțiunii 2.1. din prezentul (referitoare la remediul incident în fața instanței de fond) potrivit căreia " se poate constata, prin prisma celor arătate, că instanţa de fond a realizat o îmbinare a dispoziţiilor procedurale aplicate, admiţând pe de o parte şi dând relevanţă procedurii simplificate prevăzute de art.375 C.proc.pen, în sensul limitelor de pedeapsă, pe de altă parte administrează un probatoriu incompatibil cu aplicarea procedurii anterior amintite. Un element cu valoare importantă sub aspectul soluţiei pronunţate de către instanţa de control judiciar este dat de aspectul că inculpatul X a solicitat achitarea sa pentru săvârşirea infracţiunii de părăsire a locului accidentului, prevăzută şi pedepsită de art. 338 alin. 1 C.p., de unde rezultă că nu a înţeles să mai” beneficieze” de procedura abreviată, instanţa de fond realizând o analiză a probelor administrate în cauză si apreciind că nu se poate dispune această soluţie faţă de inculpat, iar la final a aplicat prevederile art. 396 alin.10 C.proc.pen. Or, în mod evident, modalitatea în care instanţa de fond a procedat la soluţionarea cauzei, prin îmbinarea unor proceduri cvasiincompatible, a înglobat o lipsă de previzibilitate a procedurii ce urma să aibă loc în cauză, aspect care s-a repercutat în mod cert asupra dreptului inculpatului de a beneficia de un proces echitabil în accepţiunea art 6 CEDO, consecinţele fiind drastice pentru acesta, iar singurul remediu procesual care i-ar permite acestuia să beneficieze de întregul arsenal procedural şi procesual care să îi garanteze respectarea drepturilor sale de persoană acuzată fiind aceea a trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanţă. Pe cale de consecinţă, în baza prevederilor art.421 pct.2 lit.b C.proc.pen. raportat la art. 6 din Conveţia Europeană a Drepturilor Omului, va admite apelul declarat de inculpatul X, împotriva sentinţei penale nr. 175 din data de 12.11.2019 pronunțată de Judecătoria Pucioasa pe care o va desfiinţa în totalitate şi va dispune restituirea cauzei la instanța de fond – Judecătoria Pucioasa în vederea rejudecării".

    Prin urmare, putem observa că la nivelul curților de apel există o practică deja consolidată în sensul interpretării dispozițiilor art. 421 pct. 2 lit. b C.p.p. în lumina art. 6 C.E.D.O., aspect de natură să garanteze dreptul inculpatului la un proces echitabil și să îl protejeze pe acesta de eventuale derapaje procesuale apărute pe parcursul judecății în primă instanță. De altfel, apreciem că aceasta este singura soluție aptă să garanteze inclusiv dublul grad de jurisdicție în materie penală, instanța de apel neavând posibilitatea de a stabili limitele cercetării judecătorești din cauza dedusă soluționării. 

    Prezentul articol a fost publicat în Caiete de Drept Penal nr. 4/2020, Editura Universul Juridic.