În lumina recentelor modificări aduse Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, prin Legea nr. 126/2024 privind unele măsuri pentru consolidarea capacității de combatere a evaziunii fiscale, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, dar și a emoției generate în rândul profesioniștilor din domeniu, prezentul articol își propune să atingă aspectele mai puțin dezbătute în spațiul public, mai precis cele în care actele normative amintite se intersectează cu dispozițiile care guvernează modalitatea de desfășurare a procesului penal.
Apreciez trecerea în revistă a dispozițiilor preponderent de drept procesual penal din cuprinsul actelor normative indicate cel puțin la fel de importantă ca analiza dispozițiilor de drept penal material din cuprinsul acestora, în considerarea efectelor de multe ori dirimante ale primelor amintite.
De la bun început trebuie precizat că articolul nu își propune o abordare exhaustivă a tematicii indicate, ci doar o trecere în revistă a aspectelor pe care autorul le apreciază ca fiind relevante din perspectiva implicațiilor practice prin raportare la modalitatea de desfășurare ale procesului penal.
Urmează a fi atinse, și unde este cazul comentate, aspecte legate de cauzele de nepedepsire (și suplimentar, de cazurile de reducere a pedepsei), de obligativitatea administrării unor mijloace de probă și de efectele auto-denunțului.
1. Cauzele de nepedepsire și cazurile speciale de reducere a pedepsei.
Potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. h) C.p.p., acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege.
Prin intermediul Legii nr. 126/2024, legiuitorul a reconfigurat integral art. 10 din Legea nr. 241/2005, și a introdus o serie de cauze de nepedepsire, respectiv de cazuri de reducere a pedepsei.
Poate cea mai inedită dintre cauzele de nepedepsire amintite anterior, o regăsim chiar încuprinsul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, potrivit căruia în cazul săvârșirii unei infracțiuni prevăzute la art. 6^1, 8 sau 9, dacă până la expirarea unui termen de maximum 30 de zile de la finalizarea controlului efectuat de organele competente, în urma căruia se individualizează un prejudiciu datorat bugetului general consolidat de până la 1.000.000 euro, prejudiciul majorat cu 15% din valoarea acestuia, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, este acoperit integral, prin plată efectivă, fapta nu se pedepsește. În acest caz, organele competente nu sesizează organele de urmărire penală.
Strict din perspectiva obiectivului declarat al legiuitorului (respectiv acela de recuperare a prejudiciilor datorate bugetului general consolidat), dispoziția pare a își găsi locul în peisajul legislativ actual, reprezentând o modalitate de rezolvare accelerată a componentei de drept fiscal, fără angrenarea organelor de urmărire penală în ecuație.
Prin urmare, se poate afirma că ipoteza reglementată de dispozițiile art. 10 alin. (1) reprezintă chiar o cauză specială de nepedepsire, având o natură juridică sui generis, în condițiile în care aceasta, pe de o parte, nu se aplică în cadrul unui proces penal (nefiind astfel exprimată printr-o soluție de clasare, sau după caz, de încetare a procesului penal) și nu este dispusă de către un organ judiciar, ci de către „organele competente”, mai precis, de către organele fiscale.
Cu titlu de excepție, se poate imagina și situația în care respectivele dispoziții urmează a fi aplicate în cadrul procesului penal, de către organele judiciare. Astfel, când deși sunt îndeplinite condițiile cuprinse în dispozițiile legale amintite, organul fiscal sesizează totuși organul de urmărire penală, acesta din urmă este obligat să înregistreze sesizarea și să deschidă cadrul procesual corespunzător. Ulterior, în urma constatării îndeplinirii condițiilor prevăzute de dispozițiile indicate, organul de urmărire penală sau după caz, chiar instanța de judecată, urmează să dispună clasarea cauzei/încetarea procesului penal, prin reținerea incidenței cauzei de nepedepsire.
În continuare, tot un punct forte al reglementării îl reprezintă evitarea dispozițiilor art. 11 din lege, care instituie obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în momentul deschiderii cadrului procesual penal față de una dintre infracțiunile cuprinse în actul normativ.
Cu toate acestea, procedura descrisă în cuprinsul alineatului 1 prezintă și dezavantaje. Spre deosebire de procesul penal propriu-zis, unde suspectul sau inculpatul beneficiază de o întreagă paletă de drepturi procesuale, care, exercitate în mod corespunzător au aptitudinea de a redirecționa întreaga anchetă, această etapă prealabilă, caracterizată de celeritate, nu conferă persoanei vizate garanții și pârghii procesuale în măsura în care constată anumite inadvertențe între constatările organelor fiscale și situația de fapt reală.
În acest context apreciez că termenul de 30 de zile este util pentru alegerea opțiunii procesuale adecvate situației juridice a persoanei vizate, existând inclusiv posibilitatea ca aceasta să opteze pentru parcurgerea procedurii de drept comun, declanșată prin sesizarea organelor de urmărire penală ca urmare a finalizării controlului de către organele competente.
În continuare, potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 în cazul săvârșirii unei infracțiuni prevăzute la art. 6^1, 8 sau 9, dacă până la primul termen de judecată prejudiciul cauzat este acoperit integral, prin plată efectivă, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârșită se reduc la jumătate. Dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceste condiții este de până la 1.000.000 euro inclusiv, în echivalentul monedei naționale, se poate aplica pedeapsa cu amenda. În cazul săvârșirii unei infracțiuni prevăzute la art. 6^1, 8 sau 9, dacă ulterior primului termen de judecată și până la judecarea definitivă a cauzei prejudiciul cauzat este acoperit integral, prin plată efectivă, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârșită se reduc cu o treime. (..)
Prezentul alineat reglementează trei situații distincte. Prima dintre acestea vizează plata integrală a prejudiciului cauzat prin săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 6^1, 8 sau 9, până la primul termen de judecată. În această situație, plata are ca efect reducerea limitelor de pedeapsă la jumătate, judecata continuând fie în baza procedurii de drept comun, fie în baza procedurii simplificate. Nota bene, observăm că această dispoziție operează indiferent de cuantumul prejudiciului și are în vedere, cel puțin la o primă vedere, doar debitul principal, fără eventuale dobânzi și penalități.
Cea de-a doua ipoteză este similară, mai puțin în ceea ce privește cuantumul eventualului prejudiciu (care este limitat, de această dată, la suma de 1.000.000 euro) și efectul plății, care de această dată determină apariția pedepsei alternative a amenzii. Este important de subliniat că plata prejudiciului, în aceste condiții, nu determină în mod automat aplicarea pedepsei amenzii, aceasta reprezentând doar o alternativă la pedepsea închisorii, individualizarea revenind instanței de judecată.
Ultima ipoteză modifică momentul și efectele plății prejudiciului, prin raportare la prima ipoteză amintită. Astfel, observăm că în situația în care plata este efectuată ulterior primului termen de judecată și până la judecarea definitivă a cauzei, limitele pedepsei urmează a fi reduse cu o treime. Rămâne valabilă observația de la prima ipoteză referitoare la cuantumul prejudiciului și lipsa dobânzilor/penalităților.
În acest context, trebuie precizat că este inexplicabilă opțiunea legiuitorului de a nu introduce în cuprinsul art. 10 alin. (2) teza I și teza a III-a, a infracțiunilor prevăzute de dispozițiile art. 9^1 și art. 9^2 din cuprinsul aceleiași legi, în condițiile în care vorbim tot despre infracțiuni de rezultat.
Ulterior, potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 241/2005 în cazul săvârșirii unei infracțiuni prevăzute la art. 6^1, 8 sau 9, prin care s-a cauzat un prejudiciu care nu depășește 1.000.000 euro, în echivalentul monedei naționale, dacă în cursul urmăririi penale prejudiciul cauzat majorat cu 25% din valoarea acestuia, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, este acoperit integral, prin plată efectivă, fapta nu se pedepsește, aplicându-se dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală. Dacă în cursul procedurii camerei preliminare sau al judecății, până la pronunțarea unei hotărâri în primă instanță, același prejudiciu (n.a. de 1.000.000 euro) majorat cu 50% din valoarea acestuia, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, este acoperit integral, prin plată efectivă, fapta nu se pedepsește, aplicându-se dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală. Dacă în cursul judecății în apel, până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, același prejudiciu (n.a. de 1.000.000 euro) majorat cu 100% din valoarea acestuia, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, este acoperit integral, prin plată efectivă, fapta nu se pedepsește, aplicându-se dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală.
Prezentul alineat reglementează trei cauze de nepedepsire distincte. Prima dintre acestea vizează plata prejudiciului majorat cu 25%, la care se adaugă dobânzi și penalități, în faza de urmărire penală. Efectul acestei manifestări procesuale va fi reprezentat de dispunerea unei soluții de clasare.
Cea de-a doua vizează ipoteza efectuării plății prejudiciului între momentul declanșării etapei de cameră preliminară și până la judecarea cauzei în fața primei instanțe. Însă, de această dată, debitul principal urmează a fi majorat cu 50%, la care se vor adăuga dobânzi și penalități.
În fine, cea de-a treia vizează ipoteza efectuării plății prejudiciului pe parcursul judecării cauzei în apel, până la pronunțarea hotărârii judecătorești definitive. În această ipoteză, debitul principal urmează a fi majorat cu 100% din valoarea acestuia, la care se vor adăuga dobânzi și penalități.
În ultimele două situații, instanța de fond, sau după caz, instanța de apel, urmează a stinge acțiunea penală printr-o hotărâre de încetare a procesului penal. În măsura în care prejudiciul este plătit în etapa de cameră preliminară, în lipsa altor impedimente procesuale, judecătorul de cameră preliminară va dispune începerea judecății, urmând ca soluția de încetare a procesului penal să fie pronunțată de către judecătorul fondului.
Nu în ultimul rând, potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (4) din Legea nr. 241/2005, se arată că dispozițiile prezentului articol se aplică tuturor inculpaților chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului prevăzut la alin. (1) și (2).
Apreciez ca fiind criticabile dispozițiile art. 10 alin. (4), din perspectiva egalității de tratament, în condițiile în care legiuitorul nu a extins aceste beneficii și către ceilalți participanți la săvârșirea infracțiunilor, pentru situațiile reglementate în cuprinsul alineatului (3) din cadrul aceluiași articol.
Dincolo de aspectele aparent pozitive din prezenta reglementare, apreciez ca fiind criticabilă și totodată regretabilă politica penală și fiscală a statului, manifestată inter alia prin modalitatea de redactare a dispozițiilor art.10 alin. (1) – (3) din Legea nr. 241/2005, în condițiile în care, pentru acordarea beneficiilor procesuale, în majoritatea situațiilor, s-a optat pentru plafonarea sumei reprezentând debit principal, la nivelul de 1.000.000 euro.
Practic, în mod implicit, legiuitorul afirmă că obiectivul principal al statului este reprezentat de recuperarea prejudiciilor încadrate în limita de 1.000.000 euro, prin acordarea unor beneficii procesuale nesemnificative pentru situațiile juridice generatoare de prejudicii care depășesc acest plafon.
Prin urmare, în practică vor exista multiple situații în care pe rolul organelor judiciare vom regăsi cauze având ca obiect infracțiuni de evaziune fiscală, cu prejudicii mult superioare limitei de 1.000.000 euro, în care, deși subiectul procesual ar avea atât posibilitatea cât și interesul să efectueze plata respectivelor sume de bani[1] către bugetul de stat, neavând un stimul procesual motivant care să îl orienteze către această soluție (i.e. aplicarea unei cauze de nepedepsire), să opteze totuși pentru parcurgerea procedurii de drept comun, prelungind astfel, în timp, momentul eventualei recuperări a prejudiciului. Asta cu atât mai mult cu cât, de reducerea limitelor de pedeapsă poate beneficia, cel mai târziu, în situația acoperirii integrale a prejudiciului în fața instanței de apel.
Concluzionând, apreciez că actuala configurație a articolului 10 din Legea nr. 241/2005 are doar ca obiectiv aparent recuperarea pagubelor provocate bugetului de stat prin săvârșirea unor infracțiuni de evaziune fiscală și ca obiectiv real, în mod evident neafirmat, răcorirea opiniei publice prin inocularea în mentalul colectiv a unei false aparențe de luptă împotriva fenomenului evaziunii fiscale, prin reafirmarea, implicită, a politicii de toleranță zero împotriva marii evaziuni.
În acest context, și fără a face comentarii suplimentare, apreciez că Legea nr. 241/2005, aflată în vigoare în perioada 01.04.2021 – 17.12.2021 inclusiv, a fost singura aptă să atingă scopul real de recuperare a prejudiciilor cauzate bugetului de stat prin infracțiuni de evaziune fiscală, reglementarea neimpunând vreun prag limită de care să depindă aplicarea cauzei de nepedepsire.
Reamintesc că potrivit art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 (în vigoare în perioada de referință), în cazul săvârșirii uneia dintre infracțiunile prevăzute la art. 8 și 9, dacă în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, este acoperit integral, fapta nu se mai pedepsește, făcându-se aplicarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările și completările ulterioare.
2. Obligativitatea administrării „expertizei de specialitate”.
Tot cu titlu de noutate, în cuprinsul aceluiași art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, începând cu cea de-a patra teză, se precizează că prejudiciul se va determina în temeiul unei expertize de specialitate. Suspectul sau inculpatul au dreptul de a participa la efectuarea expertizei. Dispozițiile art. 172 – 180 din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător. Despre dispunerea expertizei va fi încunoștințat suspectul sau inculpatul, persoană fizică sau persoană juridică, prin reprezentant, după caz, dându-i acestuia timpul necesar pentru exercitarea deplină a drepturilor sale procesuale.
Ca tehnică legislativă, apreciez că simpla menționare a caracterului obligatoriu al expertizei în ipoteza săvârșirii unor infracțiuni de evaziune fiscală era suficientă. Mențiunile suplimentare constând în: trimiterea la dispozițiile Codului de procedură penală, la dreptul suspectului sau inculpatului de a participa sau de a fi încunoștințați de efectuarea expertizei, nu fac decât să aglomereze nejustificat actul normativ, și pe alocuri, să creeze chiar confuzie în rândul destinatarilor normei.
De exemplu, textul face referire doar la dreptul suspectului sau inculpatului de a participa la efectuarea expertizei, omițând din acest cadru partea civilă și partea responsabilă civilmente. Cu toate că dacă în privința părții civile (care în această ipoteză este Statul Român) este greu de crezut că va alege să participe la efectuarea expertizei, nu același lucru poate fi afirmat în privința părții responsabile civilmente, subiect procesual pe deplin interesat să ia parte la administrarea probei cu caracter științific.
De asemenea, este greu de înțeles ce a avut în vedere legiuitorul prin sintagma „participa la efectuarea expertizei”. S-a referit la participarea personală și efectivă a suspectului sau a inculpatului, sau este doar o reformulare nefericită a dispozițiilor art. 172 alin. (8) C.p.p., potrivit cărora la efectuarea expertizei pot participa experți autorizați, numiți la solicitarea părților sau a subiecților procesuali principali.
Nu în ultimul rând, plasarea normei anterior referite în cuprinsul dispozițiilor art. 10 alin. (2) C.p.p. face dificilă decelarea intenției legiuitorului cu privire la cauzele în care efectuarea expertizei de specialitate este obligatorie. Astfel, toate normele din cuprinsul alineatului amintit au ca situație premisă manifestarea de voință a suspectului/inculpatului, în vederea acoperirii prejudiciului cauzat bugetului de stat, ce-i drept, în diferite momente și faze procesuale.
Dacă ne raportăm doar la amplasarea textului de lege și la celelalte norme din cuprinsul alineatului, o primă concluzie ar fi în sensul în care obligativitatea efectuării expertizei este declanșată tocmai prin manifestarea de voință a subiectului procesual, exprimată în sensul stingerii debitului datorat bugetului de stat.
Dacă privim din perspectiva fazelor, respectiv momentelor procesuale la care face trimitere textul analizat, înțelegem că indiferent de existența unei manifestări de voință din partea subiectului procesual, în astfel de cauze efectuarea expertizei de specialitate este obligatorie.
Apreciez că cea de-a doua ipoteză este cea corectă, în condițiile în care specificul infracțiunilor de evaziune fiscală este unul eminamente tehnic, fiind lesne de menționat că lipsa unei probe cu caracter științific poate îngreuna sau după caz, chiar bloca procesul penal. Totodată, o interpretare contrară, specifică primei variante, ar genera un dezechilibru procesual între subiecții procesuali care optează pentru plata prejudiciului și cei care optează pentru procedura de drept comun, generând totodată un avantaj probatoriu nejustificat în beneficiul primilor amintiți.
Nu în ultimul rând, apreciez reglementarea obligativității efectuării expertizei în cauzele având ca obiect infracțiuni de evaziune fiscală ca o expresie a normalității, într-un climat procesual în care excepția, reprezentată de „raportul de constatare tehnico-științifică„, întocmit de specialiști din cadrul unităților de parchet (funcționari detașați din cadrul Ministerului Finanțelor Publice), devenise regula. Prin urmare, îndepărtarea reprezentanților părții civile din activitatea de întocmire a probelor cu caracter științific nu poate decât să profite întru totul calității și imparțialității actului de justiție.
3. Efectele auto-denunțului.
La fel ca în privința infracțiunilor de corupție, la aproape 20 de ani de la momentul intrării în vigoare la Legii nr. 241/2005, legiuitorul a simțit nevoia să ofere un sprijin procesual organelor de urmărire penală, prin reglementarea, în cadrul actului normativ, a instituției denunțătorului.
Spre deosebire însă de denunțătorul din cadrul infracțiunilor de corupție, denunțătorul infracțiunii de evaziune fiscală (de asemenea participant la săvârșirea infracțiunii) nu mai beneficiază de impunitate ca urmare a formulării denunțului, ci urmează să beneficieze doar de reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă.
Mai mult decât atât, pentru obținerea beneficiului procesual, legiuitorul a instituit și alte condiții cumulative, alăturate celei privind formularea denunțului, respectiv:
1) denunțul trebuie formulat în timp ce infracțiunea se află în derulare sau în termen de cel mult un an de la data epuizării activității infracționale și mai înainte ca organele de urmărire penală să fi fost sesizate cu privire la aceasta;
2) ulterior formulării denunțului, participantul trebuie să înlesnească aflarea adevărului și tragerea la răspundere penală a unuia sau mai multor participanți la săvârșirea infracțiunii.
Prin urmare, observ că, dincolo de termenul de formulare a denunțului, legiuitorul impune o participare activă din partea denunțătorului, în sensul înlesnirii aflării adevărului și tragerii la răspundere penală a cel puțin unuia dintre participanți.
De aici poate fi extrasă o primă concluzie, potrivit căreia, dacă denunțătorul a fost unicul participant la săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, sau, după caz, dacă deși a participat alături de alte persoane, nu reușește, ulterior formulării denunțului, să înlesnească aflarea adevărului și tragerea la răspundere penală a cel puțin unui alt participant, acesta nu va beneficia de reducerea limitelor de pedeapsă pentru fapta proprie.
O altă concluzie care poate fi extrasă este cea potrivit căreia și declarațiile suspecților/inculpaților – denunțători (din cauzele de evaziune fiscală), ca și cele ale martorilor – denunțători (din cauzele de corupție), urmează a avea o valoare probatorie condiționată, fiind afectate, în mod evident, de existența unor interese procesuale proprii.
Consider astfel că și probele produse de acești subiecți procesuali, la fel ca cele produse de martorii-denunțători din dosarele având ca obiect infracțiuni de corupție, vor fi privite și interpretate precaut de către organele judiciare, în special de către instanțele de judecată.
Cu alte cuvinte, cu toate că potrivit dispozițiilor art. 103 alin. (3) C.p.p. sfera persoanelor pe ale căror declarații nu se poate întemeia în măsură determinantă o hotărâre de condamnare (lato sensu) este limitată la investigatori, colaboratori și martori protejați, iar Curtea Constituțională a României și Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul privind dezlegarea unor chestiuni de drept pare că optează pentru o interpretare restrictivă a textului de lege, în mod absolut firesc instanțele naționale interpretează dispozițiile în acord cu scopul, iar nu în litera reglementării și introduc martorii-denunțători interesați în această categorie, analizând declarațiile acestora cu deosebită prudență.
Consider că aceeași va fi și soarta suspecților/inculpaților – denunțători din rândul infracțiunilor de evaziune fiscală, mai ales în condițiile în care, acestora li se cere, în mod suplimentar, să manifeste o conduită activă pe tot parcursul procesului penal și să înlesnească tragerea la răspundere a cel puțin unuia dintre co-participanți, fiind de ușor de anticipat și de imaginat modalitățile de viciere a conținutului probelor testimoniale emanând de la aceștia.
4. Concluzie
Fără a avea pretenția epuizării analizei aspectelor de ordin procedural din cuprinsul Legii nr. 241/2005, fiind multe subiecte neatinse de prezentul material (cum ar fi cele referitoare la proaspăt reglementata competență a unor unități specializate de parchet sau cele referitoare la intens dezbătutele măsuri asigurătorii), apreciez totuși că, o primă concluzie care poate fi trasă în urma modificării cadrului legislativ este că acesta este departe de a fi perfect.
Cu toate acestea, chiar dacă obiectivele reale par a fi cu totul diferite de cele afirmate în spațiul public, direcția înspre care, mai degrabă din inerție, se îndreaptă reglementarea, pare a fi, în anumite privințe, cea corectă. Posibilitatea nedeclanșării procesului penal în ipoteza plății prejudiciului, obligativitatea efectuării expertizei în cauzele având ca obiect infracțiuni de evaziune fiscală și reglementarea unor cauze de nepedepsire, sunt pași mici, dar importanți, spre un climat procesual modern.
Pe de altă parte, introducerea unor praguri de prejudiciu în vederea aplicării cauzelor de nepedepsire, creșterea limitelor de pedeapsă, introducerea instituției denunțătorului și modificarea momentului incipient de curgere a termenului de prescripție (sic!), nu reprezintă, în opinia mea, expresii ale obiectivelor declarate în mod public, ci mai degrabă dovezi ale neputinței organelor abilitate în lupta cu fenomenul de evaziune fiscală, care produc efecte, în mod indirect, asupra modului de desfășurare a procesului penal.
[1] Al căror cuantum poate fi majorat în mod semnificativ.
Avocat Paul Ghiban
+40 729 082 261